sscatalin

Prietenii stiu de ce…

Fanteziile, de orice natura ar fi ele, sunt un atribut al fiintei umane. Numai noi ne permitem luxul unui day-dream. Poate si cainii care viseaza la oase, la un stapan, sau care-si imagineaza orice obiect drept o friptura umblatoare, dar cred totusi ca asta e doar un mit al desenului animat.

Fanteziile nu sunt doar o festa a mintilor noastre. Sunt un produs necesar, pentru ca ele ne dau, de multe ori un motiv sa mergem inainte, sa ne pastram “sperantele sus“. Dar sunt si o sursa de nefericire maxima atunci cand raman doar la stadiul virtual si nu capata forma. I, for one, should know.

De cate ori nu mi s-a intamplat sa visez la o casa doar a mea, cu o biblioteca mare, un fotoliu adanc si comod, o lumina discreta pentru lectura… Sau o casa construita dupa modelul roman, cu un atrium si o fantana interioara, strajuita de coloane… In care eventual sa ma plimb imbracat lejer cu o toga pretexta, just for the fun of it… De cati ani nu visez la o katana veritabila, chiar daca facuta la norma… Sau mai nou la un gladius roman, care sa reziste unui duel… De cate ori nu m-am imaginat inconjurat de proprii mei copii… Sau vanturandu-ma pe coastele cartagineze ale Tunisiei sau pierdut pe lespezile Pompeiului sau ale lui Lepcis Magna… Ce sa mai vorbim de fantezia cliseizata a sexului cu doua femei… De fantezia bolnava a sexului anal… De cea a pozelor nud pe care se le faci iubitei… De aceea a castigarii marelui pot la Loto … Sau, mai recent pe cea a intrarii in randurile judecatorilor insotita de cea a abandonarii vechii vieti si a inceperii uneia noi, pe alte meleaguri, cu o noua studentie. Asta ultima mi-a dat efectiv putere sa parcurg aceste sase luni…

E ciudata oarecum natura duala, contradictorie a fanteziilor. De unele ai nevoie ca sa te poarte inainte chiar daca nu se concretizeaza niciodata, de unele ai pur si simplu nevoie ca sa-ti dai senzatia ca pana la urma orice vis e posibil. De unele nu mai ai nevoie dupa ce le-ai vazut transpuse in realitate, iar de altele devii dependent odata ce le-ai gustat. Cu cele care depind efectiv doar de tine te mai impaci cat de cat, cele care depind de altii, ajung efectiv sa te macine pe dinauntru.

Pentru ca fanteziile, chiar daca sunt personale, capata valoare si prin ceilalti. Pentru ca multe din ele le proiectam asupra celor din jur, fie ca-i facem copartasi sau doar complici la unele din ele. Pentru ca pentru multe din fanteziile noastre cautam justificari, confirmari sau cel putin, intelegere. Pentru ca de cele mai multe ori ne lipseste curajul sau pur si simplu sansa sa le concretizam.

Fanteziile noastre ajung sa ne defineasca. Sa ne traseze personalitatea. Cu cat mai multe fantezii ne indeplinim, ne simtim mai increzatori, mai liberi, mai fericiti. Macar atat cat sa ne spunem: “hei, am facut-o si p-asta, acum ce mai urmeaza?”. Nu toate-s bune sau folositoare, dar nici noi nu suntem perfecti. Ce este cert este ca din cand in cand avem nevoie de ele, macar cat pentru o evadare din banalul cotidian…

Cineva imi spunea: suma vietii unui om e suma viciilor lui. Poate avea dreptate. Personal cred insa ca suma vietii unui om e suma fanteziilor sale concretizate, a tuturor acelor dreams come true. Putini isi indeplinesc toate fanteziile, multi isi indeplinesc o parte suficienta din ele, iar cei mai multi se multumesc sa si le traiasca virtual, vazandu-le cum se prabusesc in lumea reala, disparand incet cu cate o bucatica din sufletul lor…

E vreo concluzie aici? Habar n-am, poate e doar o enumerare de senzatii si concluzii despre propriile mele fantezii. Putine au capatat forma si mai tot timpul prin intermediul celor din jurul meu, care cu mult, mult timp in urma, credeau ca am nevoie – si nu greseau – sa mi le implinesc. Cele mai multe insa au ales pur si simplu sa ma bantuie, in timp ce eu am ales de cele mai multe ori sa le ignor. Ce a ramas, si asta cred ca poate fi considerata si o concluzie, pentru ca n-am vorbit despre ea mai sus, este surda si enorma frustrare…

This day am incercat, din nou, sa beau o bere, undeva aproape, in compania cuiva. N-am reusit si as vrea sa le multumesc prietenilor mei din zona pentru asta… Se pare ca nu-s atat de norocos sau de fun ca altii ca sa pot beneficia de prezenta cuiva, la orice ora si in orice locatie, atunci cand am nevoie, cu toate ca nu am nevoie atat de des.

Dar asta e, sunt momente cand ma simt extrem de incarcerat si, rar, “urlu” dupa ajutor. Din nefericire pentru mine taman atunci ma izbesc de refuzuri mai mult sau mai putin plauzibile, de lipsa de chef sau de interes a celorlalti. O fi si intamplarea. Insa intamplarile astea subrezesc toate puntile care ma mai leaga de cei din jurul meu, pe care mi-i imaginez apropiati. Si uite asa, primesc raspunsuri la intrebarile pe care mi le pun si mai ales pe care nu mi le pun.

This time n-am sa ma mai las amagit sau daramat de asta. Sunt oameni pe aici pe care nu-i mai sun de ceva vreme. Daca au nevoie de compania mea stiu unde si cum sa ma gaseasca, mai ales ca atunci cand au nevoie de ceva de la mine o fac destul de usor. Incet, dar sigur, va deveni o regula general valabila.

Ramaneti linistiti, dragilor, ridic singur paharul in cinstea voastra, eu unul n-am sa va mai plictisesc, ci o sa-mi iau talpasita…

PS: Am incercat sa atasez o piesa la acest post, o piesa faina de acum 9 ani, de pe vremea studentiei mele. Cum ma indrept spre un nou an de studentie, a parut o idee buna sa va las s-o ascultati, mai ales ca era plina de talc. Pana la urma am dat pe amicul “voi difuzati” de o varianta unplugged asa ca tot raul spre bine. Enjoy!

Mai notez aici cateva carti pe care am reusit sa le parcurg anul asta… Mai putine ca niciodata…

11. Eric Shmitt – Evanghelia dupa Pilat
12. Titus Livius – De la fondarea Romei, vol 1
13. Titus Livius – De la fondarea Romei, vol 2
14. Mircea Cartarescu – Frumoasele straine (despre asta o sa revin cu cateva randuri)
15. Ernest Hemingway – A avea sau a nu avea
16. Joanne Berry – Totul despre Pompei

Am incercat si Henry Miller – Tropicul Cancerului. Boring. Nici Norman Miller – Evanghelia dupa Fiul n-am dus-o la cap din lipsa de chef.